Alexandru Ioan Cuza

Alexandru Ioan Cuza sau Alexandru Ioan I (s-a născut la 20 martie 1820, Bârlad, Moldova, astăzi în România și a decedat la 15 mai 1873, Heidelberg, Germania) a fost primul domnitor al Principatelor Unite și al statului național România. A participat activ la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova și la lupta pentru unirea Principatelor.

La 5 ianuarie 1859, Cuza a fost ales domn al Moldovei, iar la 24 ianuarie 1859 și al Țării Românești, înfăptuindu-se astfel unirea celor două principate. Devenit domnitor, Cuza a dus o susținută activitate politică și diplomatică pentru recunoașterea unirii Moldovei și Țării Românești de către Puterea suzerană și Puterile Garante și apoi pentru desăvârșirea unirii Principatelor Române pe calea înfăptuirii unității constituționale și administrative, care s-a realizat în ianuarie 1862, când Moldova și Țara Românească au format un stat unitar, adoptând oficial, în 1862, numele de România și formând statul român modern, cu capitala la București, cu o singură adunare și un singur guvern. Cuza a fost obligat să abdice în anul 1866 de către o largă coaliție a partidelor vremii, denumită și Monstruoasa Coaliție, din cauza orientărilor politice diferite ale membrilor săi, care au reacționat astfel față de manifestările autoritare ale domnitorului.

A studiat la Iași în pensionul francezului Cuenin unde are printre colegi pe: Matei Milo, viitorul mare actor, pe Vasile Alecsandri și Mihail Kogălniceanu, care ii vor deveni sfetnici apropiați și colaboratori direcți în timpul cât a stat în fruntea țării.

În 1834 pleacă la Paris să-și completeze învățătura. Un an mai târziu își ia bacalaureatul în litere. Se  înscrie la medicină, dar abandonează în favoarea dreptului. Spre sfârșitul anului 1839 revine în țară cu titlul de membru al Societății economiștilor din Paris, fără a-și termina studiile juridice. Devine ofițer, dar demisionează și intră în magistratură. În aprilie 1848 are loc căsătoria sa la Solești-Vaslui cu Elena Rosetti.